Viata unei stele

Stăteam la geam și mă uitam pe cerul înstelat. Priveam o perdea de cristale ce zăcea pe fondul întunecat al universului. Erau niște pete de culoare parcă stropite de un pictor modernist creeînd iluzia infinitații. E greu să realizezi limitele vastului univers ...

O stea ... o stea e puritatea din abis. E steagul alb , de pace, de pe frontul de razboi. E lumina din ochii tuturor. Este de o simplitate nemaivăzută. Un balon din mâna unui copil ce și-a luat zborul și, ajuns pe bolta crească, și-a găsit un loc in piesa de pe cer. Noi, oamenii, ne uităm cu placere la teatrul stelar. Vedem forme, lumini, ne creează o stare de bine. Steaua este ceva nedefinit. Nu stim cum a apărut. Poate e o energie creatoare, poate balonul unui copil neatent, poate lacrima unui visător absorbit de puritatea aceea uimitoare. Viata știm cum și-o trăiește : stând în pictura unui geniu, sau făcând balet în doi, sau... Ufff! Ajung la concluzia că nu știu nimic despre viața ei. Dar finalul? Poate aici voi pricepe și eu ceva. O stea, după ce și-a trăit frumos viața, după sute de mii de ani, se gândește să iasă din monotonia aceea posedantă, de-a dreptul barbară. Dar e greu.. E într-un univers unde fiecare are altă sămânță, alt destin și alt final. Să fie originală  aici? Cum? Ea nu mai poate sa fie o stea aparte din poeziile lui Eminescu, nici steaua îndrumatoare a celor trei magi, nici vedeta pânzei stealre a lui Dali. Ea ce să fie? Posibilitațiile ei se restrîng, odată cu viața ei. Am impresia că se va stinge... De ce more? Încă nu și-a găsit finalul.

- Heiii! Mai stai! Nu vreau să se termine așa!

Degeaba. Strigam în zadar. Lumea cerească nu ascultă glasul unui simplu privitor, fie el visător, sau cercetător. Destinul ei a fost unul vag, o pagina de carte indescifrabilă, o gestație a unui suflet infantil. Așa a fost să fie. Eu nu mă pot opune. Chiar de-aș vrea... și ciudat, simt că nu mai vreau.

Realizez acum că eu tot nu am aflat nimic despre viața ei, sau am descoperit vre-un mister stelar? Mi-e somn și nu am chef de filozofat. Îmi spun rugăciunea și mă culc.

- Noapte bună!

Încuiați în Lazăr

Era o seară geroasă de Ianuarie. La finalul penultimei ore, am plecat în sala de sport pentru a vedea un meci de volei. Când am ajuns acolo, am observat că defapt nu era nici un meci. Poate, totuşi aveau de gând să apară, aşa că am aşteptat. La un moment dat, s-a sunat de intrare, iar câţiva dintre noi au plecat la oră. Restul nu voiam, aşa că ne-am apucat să povestim. Era frumos, ca o poveste de tabară, copii chiulind de la ore.  Deodată, am auzit un sunet de cheie în uşă. Când am realizat ce s-a întâmplat era prea tarziu. Eram blocaţi în liceu. Şi nu în liceu, ci în sala de sport.

Acel sunet ce ne poseda mințile sa deslănțuit : s-a sunat de ieşire, iar ultima oră de vineri se terminase. Toţi elevii s-au grăbit sa iasă, înafară de unul singur. Era un coleg care venea spre sala de sport căutându-ne. În curând, el află toată povestea: cum ne-a închis portarul acolo. El a început să caute cheia de rezervă. Din fericire, uşa de la dulapul cu chei fusese uitată deschisă. În zece minute a venit înapoi cu singura noastră speranţă. I-am mulţumit în grabă şi am fugit spre uşă, dar fericirea noastră pali repede: ultimul profesor ieşea pe poarta liceului mergând uşor. L-am urmărit până ce umbra lui se pierdu în lumina palidă a felinarului stingher. Ne uitam buimaci în noapte. În aer plutea dezamăgirea. Ultimul om ce ne mai putea salva plecase. Ne-am ghidat trupurile fantomatice spre clasa noastră pustie întrebându-ne alene ce să facem. Eram 20...